Acceptarea

Am fost în patru situații în care ar fi trebuit să mor. Patru. Nu două, nu una singură pe care să o poți pune pe seama ghinionului sau a prostiei. Patru. Înec, electrocutare la zeci de mii de volți de la care ieșea fum din mine fără să am o arsură pe corp, dar care a facut sa “explodeze” adidasul pe care il purtam in dreptul degetului mare de la piciorul stang, un tir care venea frontal și care parcă a zburat din fața mașinii mele, și o moarte clinică din care am revenit. Despre fiecare o să scriu cândva, separat, când o să fiu pregătit să le spun cum trebuie spuse. Azi nu despre asta vreau să vorbesc.

Vreau să vorbesc despre ce au în comun.

Și nu e ce v-ați aștepta. Nu e vreo lecție frumoasă despre cum viața e prețioasă și trebuie trăită din plin. Adică da, e și aia, dar nu aia e treaba. Treaba e alta.

În fiecare din acele momente, s-a întâmplat ceva cu timpul. S-a lungit. S-a dilatat. O secundă devenea o veșnicie. Și în veșnicia aia, am fost acolo, complet lucid, complet prezent, și am avut de ales. Am citit ulterior că mulți care au trecut prin experiențe de near-death spun același lucru: că îți vezi viața, că vezi ceva important pentru tine, că totul încetinește. La mine a fost exact așa de fiecare dată, mai ales senzația de timp dilatat a fost acolo mereu.

Și în acel timp care parcă se oprea, am simțit că am două variante. Doar două.

Prima: frica. Frica aia care te paralizează, te strânge, te face să te lupți cu ce ți se întâmplă, să refuzi, să țipi înăuntrul tău sau în afară că NU, nu acum, nu eu, nu se poate. Frica aia care, din ce am înțeles eu, te omoară. Nu moartea te omoară ci frica de ea.

A doua: acceptarea. Totală. Cu tot ce vine. Fie ea și moartea. Nu resemnare, nu “mă las păgubaș.” Ceva complet diferit. O liniște care nu era a mea, o iubire pe care nu o puteam produce eu din mine, o stare pe care o știu mai bine decât ce am mâncat ieri. O stare pe care o mai poți trăi, în condiții controlate, cu DMT, dar asta e alt articol. Și o predare completă: dacă asta e, asta e. Dar dacă se poate altfel, fii Tu cel care decide, nu eu.

De patru ori am ales a doua variantă. Nu din curaj, habar n-am de unde. Poate din instinct, poate din har, poate din amândouă.

Și de patru ori, din secunda în care am acceptat complet, ceva s-a schimbat. Nu treptat, nu ușor-ușor. Instantaneu. Ca și cum acceptarea era o cheie. O bagi, se deschide. Nu o bagi, stai în fața ușii până nu mai ești.

Acceptarea mi-a dat timp. Asta vreau să spun. Literal, fizic, concret, mi-a mai dat timp pe pământul ăsta. Mi-a mai dat o șansă. De patru ori.

Același mecanism funcționează și când nu mori.

Am avut momente în business, săptămâni, luni întregi, în care nu aveam bani să plătesc salariile, nu aveam bani să plătesc furnizorii, nu aveam nimic. Zero soluții vizibile. Făceam tot ce puteam, dar dincolo de ce puteam eu nu mai era nimic decât un zid. Și în momentele alea, când ajungeam la capătul a tot ce știam eu să fac, făceam exact ce am făcut și când muream. Mă opream din luptat. Și spuneam: Doamne, nu mai știu ce să fac. Mă las în mâinile Tale. Du-mă Tu de aici.

Și apoi continuam. Nu stăteam. Pedalăm în continuare, dar lăsam direcția la El. Eu la pedale, El la ghidon.

De fiecare dată, și jur că nu exagerez, soluția apărea. Un om care suna. Un investitor care venea în vizită pentru altceva și pleca lăsând 200.000 EUR. Un contract care se semna în ultima zi. Fix când trebuia, fix cât trebuia.

Mulți ar spune că e coincidență. Eu am avut prea multe coincidențe ca să le mai numesc așa.

Și apoi a venit momentul în care soluția nu a mai venit. S-a întâmplat și asta.

Business-ul principal, firma cu care am crescut de la zero, a intrat în insolvență. Ani de muncă. Nopți nedormite. Mii de livrări, sute de clienți, o echipă care a crezut în mine. Și s-a oprit. Am împins, am tras, am făcut tot ce știam. Nu a mai mers de data asta.

Și dacă povestea se oprea aici, ai fi zis: uite, acceptarea nu funcționează, Dumnezeu nu rezolvă chiar tot, omul ăsta s-a amăgit singur.

Dar povestea nu s-a oprit acolo. Pentru că fix în momentul în care ușa aia s-a închis, s-a deschis alta. Instant. Fix unde mă uitam eu, unde plănuiam eu, dar nu cum voiam eu. Într-o direcție pe care aș fi ales-o, dar pe care nu o vedeam viabilă. Clișeic, știu.

Și asta nu s-a întâmplat o dată. Când privesc înapoi la fiecare eșec, fiecare investiție care a picat, fiecare deal care nu s-a făcut, fiecare moment în care am plâns de frustrare singur în parc, văd acum cât de mare ar fi fost dezastrul dacă mergea cum voiam eu. O să vorbesc și despre eșec și cum egoul omoară, dar vreau să mai scriu și alte articole. Erau investiții care ne-ar fi dus în faliment în șase luni sau mai putin. Modele de business pe care alții le-au încercat cu aproape un miliard de euro in fundraising și tot au eșuat. Direcții în care eu credeam cu toată tăria, dar care erau drumuri înfundate, uși închise.

Nu a fost coincidență că au picat. A fost protecție. Și altceva, mereu altceva, s-a deschis în loc.

Asta am înțeles: acceptarea nu înseamnă că mereu primești ce ceri. Asta duce și la ce ziceam mai sus, ego, mai ales când ai impresia că ești geniul Carpaților. Înseamnă că primești ce trebuie. Și uneori ce trebuie, arată ca un eșec, ca o pierdere, ca un final. Dar e doar o ușă care se închide ca să te forțeze să vezi alta care era acolo de mult, doar că tu erai prea ocupat împingând-o pe prima.

Scriu asta pentru cineva. Nu știu cine ești, poate azi treci prin ceva. Poate e o firmă care se duce. Poate e un diagnostic. Poate e ceva ce nici nu are nume, dar te sufocă. Nu am rețete și nu am soluții pentru tine. Am doar ce am trăit pe propria piele, de mai multe ori decât mi-aș fi dorit.

Acceptă. Nu renunța, acceptă. Sunt două lucruri complet diferite. Renunțarea e când te lași. Acceptarea e când te lași în mâinile Celui care poate mai mult decât tine. Și care vede ușile pe care tu nu le vezi încă.

Și dacă în momentul ăla îți spui că nu meriți o a doua șansă, că ai greșit prea mult, că ai fost prea rău, că de ce tocmai tu, lasă. Nu tu decizi asta. Mulți nu acceptă nu din cauza fricii, ci din cauză că se condamnă singuri înainte să fie condamnați. Dar cel care decide e above the law. Face ce vrea El și cum vrea El. Și din experiența mea, El vrea mai mult pentru tine decât vrei tu pentru tine.

Poate că ușa pe care o împingi tu acum nu e cea care trebuie să se deschidă.

Poate exact de acolo începe tot.